Există şi face sens în Craiova o semnătură artistică ale cărei unde vibrează în zone mult prea discrete deocamdată. Dar vibraţiile acestea sunt atât de puternice încât răzbat şi persistă pe diverse suprafeţe timp îndelungat. A trecut ceva vreme de la vernisajul expoziţiei „Doi” a Ioanei Flueraşu, dar mie încă îmi vibrează în memorie limbajul de lume nouă pe care l-am descoperit atunci la Galeria Arta. Şi colecţia continuă să se îmbogăţească într-un ritm discret, dar pe care nu am cum să nu-l bănuiesc că va răsturna oareşce prejudecăţi.

„Doi”, ne spune artista, este o colecţie dedicată iubirii. Era să zic că e mai mult decât atât, dar de fapt este chiar aşa – este o artă dedicată iubirii, dar iubirii aşa cum poate nu ne-am mai dat timp să mai gândim. „Doi” este exprimat într-o lume care se încăpăţânează în prejudecata (sau speranţa falsă?) a lui UNU (a androginului ş.cl.) şi aceasta este sursa bănuielii mele din paragraful anterior. Unu, ne învaţă toate cărţile bune, este Totul, este creatorul, este principiul divin, este originea lumii, este principiul care armonizează. Şi atunci, Doi? Şi atunci, Iubirea?

Doi este, în primul rând, opusul singurătăţii. Doi mă duce cu gândul la subtila nuanţă observată într-un cu totul alt context de Cathrine Kebrat Orecchioni (1980): „la trace de l’acte dans le produit”, Doi este dualul, dialectica, tensiunea imanentă care ne face umani. Ce vedem la Ioana Flueraşu este că Doi nu există pentru a deveni Unu. Doi devine Iubire. Tensiunea dualităţii irumpe/ se armonizează în Iubire.

Şi ajung în felul acesta la ceea ce mi se pare trăsătura esenţială (în fine, una dintre) a acestei semnături: ascultarea. Am privit la vernisaj lucrările Ioanei, am revenit cât de des am putut la fotografiile lucrărilor. Lucrările acestea nu mă absorb, ci dau năvală peste mine. Avem în faţă colaje, îmbinări, armonizări de materiale, de culori, de obiecte, de spaţii goale (vide) şi de spaţii abundente, de vârste şi geografii artistice atât de multe cât te lasă mintea, memoria şi imaginaţia să cuprinzi. Şi îţi place şi te simţi cumva în cel mai familiar şi straniu loc în acelaşi timp. În fapt, Ioana Flueraşu ia materia (să nu zic materialele, deşi nu aş greşi) şi începe să le asculte şi caută să le înţeleagă. Ascultă materia şi apoi o pune în acord cu fiinţa creatorului (şi mă gândesc acum şi la noi, umili receptori, care punem şi noi micile noastre reverii în trena copleşitoare a operei). Iar Ioana este un creator care preţuieşte foarte mult materia, adică firescul. De aceea, prin acuitatea sa infinitezimală, de mare artist (pentru că e nevoie de o fibră cu totul şi cu totul aparte să vezi, să înţelegi şi, mai ales, să nu respingi materia), găseşte şi ne arată şi nouă sensul materiei. De aici, şi senzaţia copleşitoare că lucrările ei devin rapid context: resemantizează orice spaţiu în care figurează.

Cătălin Davidescu o numeşte într-un rând pe Ioana Flueraşu, o „romantică” de lume nouă şi o pune alături de Mihail Trifan, atunci când îi apreciază inventivitatea. Un alt determinant recurent în puţinele discursuri despre Ioana şi Doi-ul ei este „fragilitatea”. Într-adevăr, platforma suprastructurală este sticla, adică fragilul element creat (nu dobândit) de mintea omenească. Fragilitatea sticlei este fragilitatea carnalului, adică a exteriorităţii, în care artista îşi pune toate speranţele de semnificare. Şi o descoperim aici pe Ioana Flueraşu o sartriană în toată legea, care vede, înţelege şi (ne)arată puterea semnificantă a carnalului. Şi revenim la suprafeţe. Şi ne înclinăm din nou în faţa firescului: un artist plastic pariază totul pe forţa vizibilului. Ioana Flueraşu scoate pe suprafaţa trupului, a carnalului, a sticlei toate semnele vieţii interioare. Impresia şi expresia sunt puse pe aceeaşi faţă a monedei, pe aceeaşi suprafaţă, sunt armonizate, sunt chemate să ne figureze naturalul cuplului, care nu poate exista decât opozitiv, pentru că numai aşa poate crea lumea. Reconcilierea interiorului şi exteriorului pe suprafaţa capricioasă a sticlei este sensul lui Doi, adică al iubirii, iubire care nu poate exista decât în contextul tensiunilor imanentului.

Vârsta pe care o traversează Ioana este o vârstă a curajului înţelept, a curajului asumării, a expresivităţii bine stăpânite. Artista a ajuns pe un versant atât de bine poziţionat încât poate vedea şi în depărtări, şi în profunzimi. Este versantul care îi dă liniştea şi puterea să perceapă semnul pur şi să ignore himerele.